Familia mea dintr-un orășel de poveste.

Duminică îmi închei activitatea ca și vicepreședinte Relații Publice în OSB. De două nopți mă chinui să scriu aceste rânduri dar mă tot iau lacrimile și încep să nu mai văd tastatura... Chiar acum plâng. Cuvintele de mai jos sunt sincere și din suflet. 
Puteți să-i spuneți și scrisoare de rămas bun...

Există undeva, într-un orășel de poveste, o familie. Ceea ce o deosebește pe familia noastră de o familie obișnuită este că pentru a fi membru - nu trebuie să ai legături de sânge, e destul să fii prietenos și să ai o dorință mare de a fi de folos lumii din jurul tău.

E destul să vrei să faci bine. 

Dacă vrei să faci parte din familie - e destul să intri în casă și să te apuci de lucru. Nu aș spune că este tare bogată căsuța noastră - de fapt, este mai mult o cămăruță drăguță, cu o hartă pe perete a României Mari, câteva măsuțe, scăunele, două dulapuri cu cărți prăfuite pe rafturi, și... cam atât.

Eu, când am intrat prima oară în căsuță, un cap creț cu față zâmbitoare și privire caldă mi-a urat bun venit, apoi l-au urmat alte fețe la fel de prietenoase. Cum să nu vrei să faci parte dintr-o astfel de familie?

Familia noastră în fiecare zi din fiecare an lucrează: Adoptă boboci, le organizează boboceilor un bal unde-i botează, sărbătoresc revelionul împreună cu alte familii din orășel, au chiar un festival al lor pentru care încep să muncească cu câteva luni înainte și alte activități menite cât de cât să înfrumusețeze zilele altora.

Timp de doi ani am fost cea mai fericită în această familie.

Cei care au fost voluntari măcar o dată, cred că și-au dat seama despre ce familie vorbesc de la primele cuvinte.

Despre experiența mea de voluntar...

Hmmm... Știți cum e să te simți o părticică importantă din ceva mare? Știți cum e să știi că undeva, după o ușă de lemn cu o plăcuță aurie pe ea întotdeauna o să găsești un sprijin? Știți cum e să crești odată cu munca ta? Știți cum e să depui atât de mult suflet în ceva, încât să îți dea lacrimi de fericire atunci când vezi că ceea ce ai făcut - nu a fost în zadar, iar ce ai vrut să faci - ai reușit?!

La urma urmei - așa merg lucrurile într-o familie. Familia mea. Familia OSB.

Am ajuns la capătul unui drum. Sunt pe cale să zic adio la doi ani de muncă în organizație, doi ani în care am investit suflet și dragoste, unde am trăit emoții puternice, unde am găsit omuleți harnici, frumoși și unde am încercat ce este cu adevărat prietenia.

Mulțumesc membrilor familiei mele, celor cu care am râs, celor cu care am plâns, celor cu care am crescut pe parcurs și am făcut lucruri frumoase împreună.

OSB are un loc aparte în inima mea!

http://osb.basarabeni.ro/

Mic Jurnal

Luni

Soare. E dimineață și miroase a soare.

Este ora 7. Căminele sunt goale, studenții dorm. Săptămâna aceasta avem vacanță.

Ies la alergat. În căști Snow Patrol îmi împărtășește o poveste de dragoste. Mă iau fiorii, vreau să mă îndrăgostesc.

 Așa sunt eu. Simt muzica. Trăiesc muzica.

Intru în magazin și cer o sticlă de apă plată. Tanti de după tejghea îmi întinde sticla și mă întreabă dacă sunt moldoveancă. „Moldoveancă de peste Prut” îi răspund eu. Îmi spune că m-a cunoscut după accent. Heh accentul ăsta... Am un an jumătate de când sunt în Timișoara și accentul încă mă mai dă de gol. Îmi povestește despre prietena ei moldoveancă și privește în ochii mei de parcă vrea să-i zic că o cunosc și eu. Îi răspund cu sinceritate că nu o cunosc pentru că suntem foarte mulți basarabeni aici dar îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase. „Basarabia e România”, strigă ea în urma mea. Mă întorc și o privesc cald. Are ceva comun cu bunica mea. Îmi spune când mă duc acasă să le spun fraților moldoveni că ei nu au uitat de noi și în curând vom fi împreună.

Of, tanti, e frumos ce spui.

Îmi amintesc de câteva cunoștințe de acasă care se bat cu pumnul în piept că sunt moldoveni și vorbesc moldovenește. Mă întorc să mai privesc o dată vânzătoarea. Sper să nu dea niciodată ochii cu astfel de oameni.

Mă gândesc  la ei ca la niște fii rătăcitori dintr-o pildă biblică din Noul Testament.

Spre seară ies la o cafea cu câțiva prieteni din Timișoara. Râdem, glumim. Le promit că la vară organizăm o excursie în Moldova. Mă simt atât de bine cu ei. Lângă ei mă simt acasă.

Dacă „Basarabia nu e România”, atunci de ce în fiecare zi, la aproape 1000 de km de hotar, mă simt acasă?

Marți

Urăsc cursul de Științe Politice.

Primul lucru pe care l-am zis azi dimineață. E ora 8, colegele mele de cameră dorm, iar eu trebuie să învăț. 

Mă uit cu silă la cursurile de pe masă. Dă-le încolo de cursuri, mai sunt zile. Astăzi o să mă odihnesc.

Așa sunt eu. Las totul pe ultima zi. Întotdeauna.

Ziua trece lent iar eu nu fac nimic productiv, nici măcar nu caut să fac ceva productiv.

Spre seară ies în oraș cu prietena mea să mănâncăm ceva. Discutăm, împărtășim idei când în cafenea intră un Macho Man cu ochelari de soare. Mă uit la ea și pufnim amândouă în râs. Afară-i întuneric și ăsta stă cu ochelari de soare într-un local. Spun cu voce tare, cel puțin îndeajuns de tare să mă audă mesele de alături, inclusiv Don Juanul în cauză, că mă orbește becul și că am urgent nevoie de ochelari! Persoanele de la mesele din jur se uită pentru câteva secunde mirați la mine apoi încep să râdă. Macho își ia comanda la pachet și iese grăbit din local. Să fiu eu de vină pentru graba lui? Sunt nebună. Ce copilărește din parte mea! De ce nu pot niciodată să-mi țin gura? Mama întotdeauna mi-a zis că o să iau bătaie din cauza asta. Are dreptate. Poate atunci o să mă învăț minte.

Vin acasă, intru în pătucul meu călduț și adorm pe loc. Cursurile la Științe Politice stau cuminți pe masă.

 De ce las totul pe ultima zi? De ce?

Miercuri

Este ora 6.

Nu mă duc azi la alergat. Îmi iau cafeaua și ies pe balcon. Soarele încă nu a răsărit.

 Ador liniștea aerului de dimineață.

Nu văd zare de om în afară de trei vagabonzi care scotocesc prin tomberoane. Privesc mai atent la ei și înțeleg că este o femeie și doi copii. În timp ce femeia desface pungile de gunoi, copilașiii, un băiețel și o fetiță, se uită la ea. Probabil așteaptă să primească ceva de mâncare. Teribilă soartă.

Revin în cameră, mai citesc câteva file din cartea „40 de zile pe Musa Dagh”. Captivantă carte!  Mai mult de jumătate din populația Armeniei de atunci a fost măcelărită de către Junii Turci. Citesc și mă îngrozesc. Cum de în cărțile noastre de Istorie Universală nu am găsit nici o temă despre acest lucru? Poate au și eu n-am văzut.

E amiază și primesc o veste minunată din organizație. Țip, sar, dansez și cânt. Întotdeauna mă bucur ca un copil. Le explic colegelor de cameră că organizația noastră are permisiunea ca în televizoarele transportului public din Timișoara să ruleze filmulețul de promovare al Festivalului Zilele Basarabiei, iar pe tramvaie vor fi bannere cu programul festivalului. Munca noastră! Munca noastră va fi văzută de toată Timișoara!

Joi

Spre deosebire de celelalte zile, astăzi soarele nu se vede. Eu iar m-am trezit prea dimineeață, așa că ies la alergat.

Amiază.

Cafea, prieteni, discuții și râsete. 

După ce ne luăm la revedere, îmi iau calea spre cămin. Mai am o groză de lucruri de făcut. Merg pe o străduță îngustă cu căsuțe micuțe. Ce drăguțe sunt astfel de străduțe curate și îngrijite! În aproape fiecare curte văd ghiocei înfloriți. În Timișoara păpădiile, ghioceii și romanițele sunt înflorite din ianuarie.

Aproape de ușa căminului, se apropie de mine un băiețel de vre-o 11 ani, îmbrăcat sărăcăcios, cu ghetuțele rupte. O fi vre-un copil de cerșetor. În pumn are câțiva ghiocei și ceva crenguțe de copac. Mă întreabă dacă nu vreau să cumpăr un ghiocel. Mă gândesc dacă nu este vre-un personaj similar „Fetiței cu Chibrituri”, apoi îmi amintesc cum tot acești copii, mai târziu, trag din țigară printre blocuri. Am hotărât că nu vreau să cumpăr ghiocei.

Seara mă duc la ședința cu organizația. Lucrul merge în toi pentru „Festivalul Zilele Basarabiei”. Organizația noastră este prima care a realizat un asemenea proiect în urmă cu 14 ani. Trebuie să ducem tradiția mai departe. Anul ăsta va fi ceva grandios. Îmi amintesc cum în pragul proiectelor de anul trecut dormeam pe mesele din sediu. Ne trezeam și iar ne apucam de lucru.

Nimic nu se compară cu munca și experiența de voluntar.

Vineri

Astăzi mă apuc de cursul de științe politice. Cât se mai poate de lenevit?

 Ora 7 dimineața.O cafea. Un curs. O altă cafea. Alt curs.

Ora  11. Deschid facebook-ul. O avalanșă de inimioare roșu și roz însoțite de mesaje de felicitare. Bleah... Urăsc Valentine`s Day. Un motiv în plus ca florăriile să scoată bani din oameni, jucăriile de pluș să îți găsească cumpărători și cafenelele din oraș să aducă clienți. Da, urăsc Valentine`s Day.

Share-uiesc și eu un „Three Days Grace – I hate everything  about you” însoțit de un Happy Valentine`s Day. Îmi amintesc de mama când spunea că atunci când nu am ceva frumos de zis, mai bine să nu zic nimic. Nu pot, mama. Pe bune, nu pot.

Citesc o știre despre un chinez care de Valentine`s Day a cumpărat toate locurile impare într-un cinematograf, pentru ca nici un cuplu să nu poată sta alături. Ce om genial! Ce idee genială! O să fac haz toată ziua pe tema aceasta.

Văd noutăți mai importante. Astăzi este ziua Albinuței – ziua primului meu abecedar. Astăzi poetul Grigore Vieru ar fi împlinit 79 de ani.

În mintea mea ia contur o melodie - un sunet de chitară însoțit de vocea unei Doine.

Răsai, răsai, răsai…

http://www.europalibera.org/content/article/25264644.html

  

Sunt o curvă, studentă în România, care nu a rămas gravidă din primul semestru. Ura!

Deci, în timp ce Moldova fierbe acum de Jurnal TV, Plahotniuc și mafia moldovenească, cred că toată comunitatea de basarabeni din România a rămas foarte ofensată de declarațiile lui Radu Banciu, jurnalistul de la B1 care aruncă vorbe murdare la adresa moldovenilor și a premierului moldovean:

 „... niște lături în toate domeniile, care au atârnat de România exact ca bofașul  care a zis: mai dă-mi și mie niște bani de țigări. Nu-ți dau bă! Mai dă-mi atunci niște bani de pâine. Nu că tu-i bei! Ăștia sunt moldovenii! (...) Am explicat și cu toți nătărăii ăia care veneau studenți din Republica Moldova, unu nu reușea să treacă clasa, da? Zeci, erau bursieri pe banii statului român, primiți în brațe, toate curvele alea ale lor care rămâneau gravide în primul semestru și așa mai departe. O rușine de oameni! Da?”

http://unimedia.info/stiri/video-post-tv-din-romania--amendat-pentru-ca-i-a-denigrat-pe-moldoveni-70736.html

Eu tot fac parte din „rușinea de oameni”, numai că eu am reușit să trec clasa și nu am rămas gravidă în primul semestru. 

Ura!

Sunt studentă în Timișoara anul doi, la Jurnalism. Stau în cameră cu alte două moldovence: una anul doi și alta anul trei. Nici una nu a rămas gravidă din primul semestru și nici una nu a rămas clasa. Pe lângă colegele mele de cameră, mai am o mulțime de prieteni (moldoveni și ei) studenți aici. Ciudat este că nimănui nu i s-a spus precum că ar fi „lături”. 

  Am prieteni anul cinci la medicină, studenți cu diplome în științe inginerești, masteranzi cu burse de merit și doctoranzi. Mai cunosc profesori care predau la facultățile cele mai prestigioase din Timișoara, medici, arhitecți, ingineri, tot moldoveni și ei.

Mă mir: „Cum a lăsat Ministerul Educației sau Ministerul Sănătății, ca niște nătărăi să le lecuiască românii sau să le predea studenților români?”.

Mai știu curve și bețivi, tot studenți în Timișoara ce nu pot trece clasa, care sunt plecați cu Erasmus în Franța, Germania, Portugalia, Polonia și alte țări din Europa. Au rezultate minunate!

Eu doar mă întreb: „Cum a putut statul român să trimită în Europa niște nătărăi? Și mai ales, cum au putut acești nătărăi să aibă succes acolo?”

Și mai vreau să vă reamintesc, domnule Radu, că noi nu umblăm cu cerutul, nici în România, nici în Europa. Și cu toate că de când trăiesc în România m-am convins că românii sunt buni, educați și inteligenți, țin să vă reamintesc că în Europa nu moldovenii sunt numiți cerșetori, ci românii.

Da, este adevărat: în Moldova oamenii sunt chinuiți, dar ei muncesc! Muncesc cinstit pentru salarii mizere, muncesc cinstit pământurile, muncesc cinstit în străinătate!

Vreau să vă spun, domnule Banciu, că sunteți un bădăran prost documentat, prost la vorbă, care nu știe ce spune. 

Cu mare drag de la o curvă care nu a rămas gravidă în primul semestru, care are de gând să termine cu brio facultatea, așa cum au făcut-o o mulțime de alți studenți moldoveni, și care acum sunt specialiști excelenți în toate domeniile.

URA!